După mulți ani petrecuți în domeniul IT, Manuela Voicu s-a decis să facă o schimbare. În 2019 se alătură Grupului și după câteva schimbări de activitate, astăzi este Assistant IQM.
Pornind de la o lecție pe care tatăl ei a vrut să i-o ofere, voluntariatul pentru Manuela reprezintă mai mult decât o activitate de binefacere. Acest tip de activitate este în viața ei încă de când era mică. Împreună cu tatăl și fratele ei făceau voluntariat în orfelinat, iar astăzi Manuela a ajuns să aibă grijă de oamenii pe care i-a cunoscut cu mai bine de 20 de ani în urmă.
Cum a început povestea ta de voluntar?
Totul a început de la o lecție de viață pe care tatăl meu a vrut să ne-o ofere mie și fratelui meu. Fiind cel mai mic membru al familiei, eram cea mai răsfățată din casă și de multe ori eram pretențioasă în ceea ce privește mâncarea. Deși tatăl meu încerca să îmi explice că există copii care nu au ce mânca și că nu apreciez destul lucrurile pe care le am, asta nu m-a împiedicat să continui să mă comport așa. Comportamentul meu l-a convins pe tata să mă ducă într-o vizită la un orfelinat, vizită care avea să îmi schimbe viața. Aveam 7 ani când am intrat pentru prima dată într-un orfelinat. Au trecut 23 de ani de atunci și în prezent continui să mă implic în acțiunile pe care eu și tata le-am început.
În ce constă, mai exact, implicarea ta?
Am crescut odată cu copiii din orfelinatul acela și nevoile noastre s-au schimbat. Cu toate astea, necesitățile de bază au rămas aceleași. Merg o dată pe săptămână la fiecare persoană și o ajut la curățenie în locuință. Deși ei lucrează și își asigură singuri traiul zilnic, veniturile lor sunt insuficiente și, în fiecare lună, în ziua în care primesc salariul, o parte din bani se duce către nevoile lor. În weekend le asigur o masă caldă, din mâncarea gătită chiar de mine. Achiziționarea produselor de igienă este tot în responsabilitatea mea. Unele persoane au diverse afecțiuni, care trebuie tratate diferit și au nevoie de produse speciale de igienă. Având patologii au nevoie constantă de analgezice, antiinflamatoare sau spray-uri nazale. Dacă unul dintre ei ajunge în spital, mă prezint ca fiind „familia” și îi asigur necesitățile.
Sunt satisfacții în activitatea de voluntariat?
Împlinirea o am în suflet. Am ales să fac ceea ce îmi place și asta mă face fericită. Nu m-am simțit niciodată obosită, chiar dacă am stat de vorbă cu unii dintre ei până târziu în noapte. Din cauza mediului în care au crescut, mulți dintre ei, adulți astăzi, au atacuri de panică. Eu sunt cea la care apelează când au probleme. Simt o bucurie imensă când văd că reușesc să supraviețuiască greutăților din viața de zi cu zi, indiferent de cât de marginalizați sunt de societatea în care trăim. Îmi aduc aminte când într-o noapte telefonul a sunat și am fost anunțată de Lucian, unul dintre cei alături de care am crescut, că are un atac de panică. Deși avea toate cele necesare și era în siguranță, fiind în depresie, a început să vorbească fără sens și să-mi adreseze cuvinte urâte. În acea seară mi-a luat câteva ore să îl liniștesc. A doua zi fiul meu m-a întrebat de ce accept să mi se vorbească așa. Și atunci am început cu el lecția pe care tata mi-a oferit-o. Acum are 12 ani și este suficient de matur emoțional încât să înțeleagă că nu trebuie să trăim doar pentru noi, ci și pentru cei din jur. Consider că a reușit să deprindă și el această iubire, care, până la urmă, este esența voluntariatului.
Ai o amintire marcantă?
Un moment marcant, cu încărcătură emoțională este acela în care am aflat că avea să se desființeze Casa Compartir, locația în care prietenii meu erau cazați. Aveau să rămână pe drumuri, ai nimănui. Am fugit acasă și plângând, i-am povestit tatei. El m-a asigurat că nu va permite asta, iar în câteva zile, parterul casei noastre era pregătit să îi primească pe băieți.
Recent, trecând printr-o serie de evenimente neplăcute, petrecând ultimii patru ani în spitale, a venit rândul meu să primesc dragostea și atenția lor, ei fiind mâinile mele, când nu am putut să le mișc și picioarele mele, când nu am putut să le simt. Veneau pe rând la terapie intensivă, recomandându-se drept familie și asigurau suportul necesar, așa cum puteau mai bine. Cuvintele lui Florin îmi răsună atât de viu și astăzi în minte: „Te rog să ai grijă de tine! Dacă ți se întâmplă ceva, eu al cui rămân?”.
Ce sfat ai da celor care vor să fie voluntari de fapte bune?
Tata avea o vorbă: „Cine dă, lui își dă, cine face, lui își face”. Cuvintele acestea sunt de bază unei persoane care face voluntariat. Iubirea adevărată nu este contractuală. Am ales să-i iubesc cu toată inima, pentru că așa am simțit să fac, nu pentru că merită. Nu trebuie să dovedim nimic nimănui. Trebuie să iubim fără a aștepta ceva în schimb, așa cred eu că arată dragostea. A fi voluntar înseamnă a dori să faci, a iubi și a oferi ce ai celor care nu au deloc.
Un articol realizat de Alexandru Stanciu, contribuitor KilometrulBine.ro, stagiar în cadrul echipei de Comunicare și CSR Renault Group România.
