Alexandru Duminică este colegul nostru care lucrează de peste un an și jumătate în cadrul Renault Group, în departamentul de Siguranță Pasivă. În afara orelor de la serviciu, Alexandru conduce de 9 ani o inițiativă de voluntariat prin care ajută copii și bătrâni din zone defavorizate. A început singur, cu resursele pe care le avea la îndemână, iar acum are alături de el o echipă de 18 oameni cu care constant se implică atunci când află despre comunități care au nevoie de sprijin.
Alexandru, în ce constă activitatea voastră? Cum a pornit inițiativa și cum ați ajuns să faceți voluntariat în comunitate, fără a vă afilia unui ONG?
În echipă, colectăm și donăm lucruri pentru copii din familii nevoiașe, de obicei alimente, jucării, haine. Ajutăm și bătrâni care nu au posibilități materiale, le ducem mâncare, haine și, când se poate, în funcție de nevoi, le ducem lemne pentru căldură, saltele sau mobilier. Tot ce găsim disponibil.
Am început acum 9 ani, de unul singur. Pe parcurs, prin rețelele sociale, am distribuit mesaje și am atras alături de mine oameni care și-au dorit să contribuie și mai mult. Astăzi, comunitatea este formată din 18 persoane care sunt implicate constant și în care fiecare ajută cât poate și cum poate.
Unde se desfășoară activitatea și cum aflați de persoanele care au nevoie de ajutor?
Totul se întâmplă preponderent în zona Neamțului, în Roman. Periodic, dacă sunt oameni care vor să doneze bunuri, le colectăm și din București sau din alte orașe și le distribuim acolo unde este nevoie. Avem un spațiu unde depozităm și sortăm donațiile. Unul dintre cei mai activi colegi ai noștri este agent de vânzări și este toată ziua pe teren, iar atunci când instalează echipamente la clienți, vede situații dificile pe care le notează și ni le transmite. Așa aflăm de familii care au nevoie de ajutor.
Îți aduci aminte de primii oameni pe care i-ai ajutat? Cum v-ați intersectat?
Eram acasă, în Roman, când am văzut o postare pe Facebook despre o familie care nu avea de mâncare. Ne-am strâns mai mulți, am pus mână de la mână și i-am ajutat. După acea primă acțiune, totul a venit natural și am început să mă implic din ce în ce mai mult. În cei nouă ani de când fac asta, am ajuns la peste 500 de familii, copii, vârsnici. La început îmi stăpâneam foarte greu emoțiile, mă încercau sentimente copleșitoare.
Ulterior, cazurile și situațiile au devenit din ce în ce mai variate. Acum câțiva ani, spre exemplu, am echipat 60 de copii cu rucsace și toate cele necesare pentru începerea școlii. Am fost cu o dubă plină de donații inclusiv la Părintele Damaschin, din Iași, care are în grijă în jur de 10.000 de copii. La un moment dat, am fost și Moș Crăciun, iar la ultima mea zi de naștere am făcut o colectă uriașă de donații.
De unde vine, totuși, acest impuls de a dărui?
Am învățat să primesc. Cred că este cel mai important lucru care mi s-a întipărit în minte. Primind, de-a lungul timpului, tot felul de bunuri de la apropiați, fie că era o geacă de la un văr mai mare, fie o pereche de încălțăminte de la o cunoștință, am înțeles că un lucru care nu-ți mai trebuie poate fi o bucurie pentru altcineva care are nevoie de el. O haină, o jucărie, cel mai mic lucru care poate părea nesemnificativ, pentru unii poate fi o bucurie imensă. Există copii mari care nu au văzut niciodată o jucărie, care nu au mâncat niciodată pizza. Și am considerat important să le oferim, mai ales copiilor, orice le poate aduce o bucurie. Am vrut să le arătăm că se poate și altfel decât au trăit până în acel moment.
Cum reușești să găsești timp pentru toate?
Activitatea asta îmi ocupă aproape tot timpul liber, dar mă încarcă cu energie pozitivă și asta mă face să continui. Când dăruiesc unui copil nevoiaș și îl văd bucurându-se în cel mai pur mod posibil, nu îmi mai trebuie nimic altceva. Mă destresează și realizez cât de mici sunt problemele mele de zi cu zi comparativ cu ale familiilor la care merg. Încerc să îmi împart timpul și pentru familie, și pentru voluntariat.
Te-a dezamăgit vreodată atitudinea oamenilor pe care i-ai ajutat?
An de an, apare câte un caz care îmi dă viața peste cap. În decembrie 2025, am fost la o familie formată dintr-un frate și o soră, amândoi peste 30 de ani, amândoi cu handicap sever, care aveau grijă de mama lor imobilizată la pat. Ei se ocupau de îngrijirea ei, de animale, de gospodărie. Când vezi astfel de cazuri, înțelegi de ce merită să vadă un strop de fericire. Chiar dacă bucuria adusă de noi durează poate două săptămâni, simplul fapt că îi întâlnim și îi îndrumăm cât putem spre o viață mai bună, contează. Mă ating astfel de povești, indiferent cât de familiarizat sunt cu ele.
Ce mesaj ai pentru final și cum ai îndemna și alți oameni să se implice în problemele comunității?
Dacă cineva poate să facă un bine, fie că este un „Mulțumesc!”, sau un simplu „Scuză-mă”, să o facă. Să faci un bine nu te costă absolut nimic. Este gratis și este atât de simplu să fii bun. Dacă vrem o lume mai bună, trebuie să înceapă cu noi. Să fim recunoscători pentru ce avem și să facem bine cu fiecare ocazie.
Spune-ți părerea!
Fii primul care comentează!