Andreea Rădulescu, contribuitor kilometrulbine.ro, de vorbă cu Marian Marin.
Discuţia cu Marian Marin a fost una plină de surprize. Stând de vorbă cu el, am descoperit un coleg pasionat de industria auto şi inginerie – lucrează în Renault şi Dacia din 2005, o persoană pasionată de sport – este unul dintre fondatorii RTR Sport şi ai Clubului Duster 4x4 Everyone şi membru în echipa care se ocupă de organizarea competiției de ciclism Prima Evadare.
Pe lângă toate acestea, se implică şi în proiecte de voluntariat: a fost voluntar în organizaţia Cercetaşii României din 2002 până în 2012. Apoi a rămas în legătură cu organizaţia şi de atunci participă, când este nevoie de o mână de ajutor, la proiectele şi evenimentele acesteia (cum ar fi, de exemplu, Marea Jamboree din 2018).
Marian, te rog să ne povesteşti mai întâi despre experienţa ta profesională.
Sunt în Renault Group România din 2005, am lucrat mai întâi pe calitate, la Incientologie, apoi m-am mutat la Centrul Tehnic Titu, pe un rol de inginerie proiect. Am participat la primele rulaje şi teste făcute la Titu – cele pentru Sandero. Apoi, de la Titu am venit la Bucureşti, unde am fost inginer sinteză validare, iar acum sunt parte din echipa prestaţii pe partea de multimedia, mai precis pe interfața dintre Om şi mașină. Între 2018-2020 am lucrat şi în Franţa, pe un proiect cu o platformă comună Mitsubishi-Nissan-Renault.
Acum să trecem la povestea noastră de azi. Ai fost printre primii colegi despre care am aflat că a participat ca voluntar în sprijinul refugiaţilor din Ucraina. Ştim că ai fost acolo, în prima linie, la Isaccea. Cum s-a întâmplat asta?
După ce a izbucnit războiul, primul meu gând şi al celorlalţi colegi şi prieteni ai mei din echipa Prima Evadare, a fost că trebuie să ajutăm. Am ajuns la Isaccea în cel de-al doilea weekend după izbucnirea războiului, un grup de 10 persoane, cu toţii având multă experienţă pe partea de organizare. Eram conştienţi că va fi nevoie de voluntari pricepuţi şi cu spirit de organizare, pentru că la început, în astfel de situaţii, toţi oamenii vor să ajute, dar nu prea ştiu ce au de făcut, aşa ca totul devine haotic.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să verificăm de ce ar fi nevoie acolo, aşa că am venit pregătiţii, din fondurile strânse de la prieteni, cu lanterne, pături, saci de dormit, termosuri. Când am ajuns la Isaccea, ne-am împărţit rolurile – unii dintre noi îi ajutam pe cei care treceau graniţa cu ceai sau cafea calde la punctele de alimentare, îi ajutam cu bagajele, în timp ce alţii eram într-un alt punct, acolo unde refugiaţii se opreau pentru scurt timp să se odihnească, să mănânce şi să-şi facă planurile de drum - să găsească cazare sau transport către destinaţia finală.
Tot noi ne-am ocupat de montarea corturilor care aveau rolul de cazare temporară şi depozitare pentru toate lucrurile aduse de donatori, de la mâncare, la haine şi jucării – erau acolo 2 corturi foarte mari şi 5 ceva mai mici.
La Isaccea ne-am reunit şi cu alt grup de prieteni din Bucureşti, cam 20 la număr, alături de care am făcut cu schimbul la punctele de alimentare, astfel încât voluntarii locali, care munceau toată săptămâna, să se poată odihni.
Ce te-a marcat cel mai mult în acele zile la Isaccea?
Încărcătura emoţională era foarte mare, oamenii care treceau graniţa vedeau în noi un sprijin emoţional şi apreciau enorm felul în care erau primiţi. A contat mult că le-am fost alături în acele momente foarte grele şi că le-am ieşit în întâmpinare cu ceva cald şi un zâmbet de alinare.
Ce s-a întâmplat în următoarele weekenduri?
Weekendul următor ne-am împărţit în două echipe, o echipă care ajuta la punctele de recuperare şi o alta care verifica care sunt nevoile în tabăra de refugiaţi, la punctele asociaţiilor prezente acolo sau unde se adunau donaţiile. Aşa ne-a venit ideea, la propunerea unui tătic din grupul nostru, să facem un loc de joacă pentru copii. Erau deja multe jucării primite, am luat şi un covor de activităţi şi am amenajat într-unul din corturile mari un loc unde copiii puteau uita puţin de momentele grele prin care trecuseră, iar părinţii putea să-şi mai tragă sufletul.
Un alt lucru pe care l-am făcut a fost să aducem sandwich-uri, de care era mare nevoie acolo. Le mulţumesc celor de la Eurest, care au pregătit sandwich-urile de care aveam nevoie, iar pe o parte ni le-au oferit gratis.
Apoi, în fiecare weekend, la plecarea de la Isaccea am transportat familii în Bucureşti, le-am găsit cazare pentru perioade scurte de timp cu ajutorul prietenilor, pe unii i-am ajutat cu bani pentru biletele de avion, i-am ajutat să scoată sau să schimbe bani şi multe altele.
Cu ce ai rămas din toată această experienţă de viaţă?
Cu sentimentul că, indiferent de unde venim şi unde ne ducem, că suntem oameni mai simpli sau cu posibilităţi financiare, până la urmă suntem cu toţii oameni şi avem nevoie de ajutorul şi suportul emoţional, de contactul altor oameni. Am rămas cu solidaritatea şi cu sentimentul că noi, românii, suntem foarte darnici şi săritori şi că avem un suflet mare.
Un articol realizat de Rădulescu Andreea, Corporate Digital Communications Manager Renault Group România
