Cum ți-ai descrie colegii? Pot ei să-ți devină prieteni?
Noi, cercetașii, ne considerăm o mare familie. Suntem frați și surori și ne comportăm ca atare. Este o frăție care dăinuie de peste 100 de ani, o mișcare mondială care a demonstrat că oferă un cadru propice și un nivel de educație adaptat nevoilor tinerilor din toată lumea, indiferent de categoria socială, culoarea pielii, religie sau țară. Suntem ca într-o familie și atunci când plantăm copaci dar și când ieșim la picnic sau la suc. Nu ne pasă dacă unii mănâncă direct cu mâna, sau dacă sau sunt plini de noroi de la drumeția prin pădure. Nu au fost puține situațiile în care prieteniile de la activități s-au transformat în relații de durată sau chiar căsătorii. Familiile voluntarilor joacă un rol foarte important, în cazul nostru ne susțin și participă la activități alături de noi, un număr mare de părinți au devenit și ei cercetași voluntari după ce au participat la activitățile noastre.
Dacă din varii motive nu ai mai putea să-ți desfășori activitatea de voluntar, care ar fi top 3 lucruri care ți-ar lipsi cel mai tare?
Prietenie, natură, tabere.
Poți spune că voluntariatul ți-a devenit stil de viață?
Pot spune fără falsă modestie că dacă voluntariatul nu devine un mod de viață, nu te poți numi cu adevărat voluntar. După mine, adevărații voluntari sunt aceia care tac și fac. Nu spun că nu este bine să vorbești despre ceea ce faci, dar atunci când o faci doar cu gândul de a te lăuda cu asta, nu te încadrezi în această categorie. Adevărații voluntari sunt aceia care nu așteaptă nicio recompensă pentru faptele lor bune. Cea mai mare recompensă pentru un voluntar este să vadă bucuria din ochii celor pe care îi ajută sau, să spună după niște ani „și eu am ajutat aici”.
De multe ori am fost pus în situația să răspund la întrebarea: „ție ce îți iese din asta?”. După ce încercam să explic că voluntariatul nu presupune o recompensă materială, că o faci de plăcere, că este o altă formă de a petrece timpul liber, cel care punea întrebarea zâmbea și continua „lasă că ceva, ceva îți iese ție, sunt sigur”. În punctul ăsta eram complet blocat, singura variantă rămasă era să-l invit pe respectivul la o activitate să se convingă singur că toată lumea face la fel ca mine și că nimeni nu vine acolo pentru bani sau alte recompense materiale.
Și nu pot să nu amintesc deviza cercetașilor – „Să lăsăm lumea mai bună decât am găsit-o”.
Povestește-ne despre un proiect/ un moment pe care nu o să-l uiți niciodată.
Au fost foarte multe astfel de momente, mi-e destul de greu să fac o selecție. Aș vrea să povestesc despre un moment care m-a marcat și care a avut loc când abia descopeream această lume. Îmi amintesc că era într-o iarnă din anii 90, mergeam într-o tabără de iarnă, eram în jur de 40 de tineri într-un autocar, veseli nevoie mare. Afară era ger și zăpadă. La un moment dat, în fața noastră, un microbuz de persoane a derapat și a intrat în șanț. A fost o reacție foarte rapidă a colegilor mei de a merge să ajute la scoaterea lui din șanț, în ciuda frigului și condițiilor meteo. Nimeni din coloana de vehicule formată în urma accidentului nu coborâse să ajute, deși noi eram majoritatea niște copii. Abia după ce ne-au văzut pe noi au început să vină în ajutor. Îmi amintesc și acum satisfacția pe care am simțit-o atunci, că am putut ajuta niște semeni de-ai noștri într-o situație limită, fără să stăm pe gânduri.
De ce ar trebui să facă oamenii voluntariat?
Sentimentul de după ce participi la o acțiune de voluntariat este neprețuit, doar cei care au experimentat asta știu despre ce vorbesc. Dacă nu mă credeți, vă invit să încercați, în cele mai multe situații nu doare, vă garantez!
Un articol realizat de Otilia Ropotică, CSR Manager Renault Group România
